În "Marele dicţionar geografic la României" (1902, vol. VI, p. 28) se notează: "Răducăneni, târguşor pe moşia şi în comuna Bohotinului sub satul Răducăneni (aşadar, satul era considerat separat de târg - n.n.) ce vine la sud-est, înfiinţat în 1830 de hatmanul Răducanul Roset. Are o populaţie de 1038 de suflete, o biserica catolică cu un dascăl. Prin mijlocul târgului trece şoseaua judeţeană care duce spre Iaşi şi Huşi. Prin partea de est trece pârâul Fundul Bohotinului, care mai în jos ia denumirea de Bohotinul. În capătul de nord al târgului se termina satul Bazga, iar spre sud începe moşia Bohotinului. În partea de nord-est a târguşorului, peste pârâul Bohotinul, pe poala plană a dealului, se afla spitalul rural, construit de stat. În centrul târgului e primăria şi cazarma unei companii de dorobanţi. Târgoveţii sunt bezmanari."

Despre satul Răducăneni, aceeaşi sursă notează la p. 27: "Răducăneni, sat în comuna cu acelaşi nume, plasa Podoleni, judeţul Fălciu, aşezat pe coasta dealului Beşleagăi şi pe valea Bohotinului, înfiinţat în 1806 de Răducanu Roset, hatman, şi colonizat de unguri, având o populaţie de 727 locuitori care sunt împroprietăriţi după Legea din 1864. Face parte din trupul moşiei Răducăneni şi este considerată ca mahala a târgului Răducăneni". La p. 209 se notează: "Răducăneni, comuna rurală, în partea de NV a plăşi Podoleni, judeţul Fălciu, aşezată pe valea Bohotinului, format din satul Răducăneni şi târguşorul Răducăneni. Se întinde pe o suprafaţă de 2214 ha şi are o populaţie de 411 familii sau 1864 suflete, o şcoală şi o biserica. Este udată de râul Bohotin.[.] S-a numit în vechime Pietrosul. I se zice acum Răducăneni după numele fostului proprietar Hatmanul Răducanu Roset. Satul s-a înfiinţat în 1806 cu o colonie de unguri. Biserica e din 1826. Târgul e din 1830 Biserica catolică are un dascăl."

Este necesar să observăm că lucrarea citată conţine unele contradicţii de date, în intervalul ei cât şi cu alte momente. Prima este cu privire la numărul de locuitori: dacă târgul are" 1038 de suflete" iar satul "727 locuitori-suflete", comuna ar trebui să aibă 1765 de locuitori-suflete, în 1864, dacă s-au folosit datele aceluiaşi recensământ, aşa cum ar fi fost normal să fi. A doua contradicţie este cu volumul "Cronica Bohotinului", de Radu Rosetti (în "Analele Academiei" Bucureşti, 1905-1906, p. 43), unde se precizează: "Pe fostul domeniu al Hatmanului (afară de Hiliţa) sunt astăzi 1159 gospodari săteni şi anume: [.] 215 în Răducăneni. În târgul Răducăneni sunt 1760 suflete din care peste 1200 evrei" - ceea ce ar însemna 1975 de locuitori. Care este cifra corectă, mai aproape de realitate? Între publicarea celor două lucrări nu este o perioadă mare (1902-1905) ca să se fi petrecut o aşa mare creştere a populaţiei. Am opta pentru cercetarea lui Radu Rosetti foarte documentată. Şi să nu uităm că abia recensământul din 1930 a fost primul din istoria ţării noastre în care înregistrarea locuitorilor s-a efectuat după criterii ştiinţifice.

O altă contradicţie este în privinţa anului de întemeiere a târgului Răducăneni. În "Cronica Bohotinului" precizându-se: "la 1806 (aceeaşi dată la ambele lucrări - n.n.), Hatmanul (Răducanu Roset - n.n.), dobândind voia Domnului, aduse un număr de ceangăi de pe Siret, cu care descăleca pe Pietrosu, un sat, care primi numele de Răducăneni (mai târziu, după ce satul s-a mutat pe actuala vatră din cauza alunecărilor de teren de la Pietrosu - n.n.). Tot el obţine învoirea să înfiinţeze în Răducăneni un târguşor" (p. 41). Au fost două hrisoave date hatmanului pentru întemeierea târgului la Răducăneni - în 1816 şi 1818, ambele pierdute din arhiva lui Răducanu Roset. S-a păstrat însă un al treilea hrisov:" 1851 mai 26. Ciorna hrisovului nr. 43, prin care se aproba agăi Lascarache Roset, dreptul de târguşor la moşia Răducăneni, ţinutul Fălciu, potrivit hrisovului din 1816 pe care l-a pierdut"(Arhivele Statului Iaşi, Dosar 775, fila 19-20). La fila 18 din dosaru citat se găseşte propunerea Ministerului de Finanţe din 30 aprilie 1851 pentru reînnoirea hrisoavelor din anii 1816-1818 ("Documente privitoare la Istoria Economica a României-oraşe şi târguri- între anii 1776-1861. Moldova", Seria A, vol. II, p. 273, 457, 479).

Ţinând seama că în 1806 Răducanu Roset se hotărăşte să se stabilească la Bohotin, unde începe să-şi construiască o adevărată curte, este verosimilă afirmaţia că, iniţial, locul pentru sat a fost la Pietrosu pe Dealul Hemeiosu, mai aproape de curtea de la Bohotin. Vitregiile naturale l-au silit să aprobe mutarea satului mai spre NV, asta şi pe motivul că, între timp, rezolvase şi cumpărarea moşiei Bazga în 1815. Locuitorii de religie catolică din Răducăneni îşi construiesc biserica în noul amplasament în 1925-1926.

Aşadar, Hrisovul de întemeiere a târgului Răducăneni a fost emis în 1816 (şi repetat în 1818), existând şi alte documente care atestă că în acest an Hatmanul "muta la Răducăneni târguşorul Bohotinului Mare". Aceasta face posibilă presupunerea că existau aici negustori evrei (izraeliţi, cum sunt numiţi în unele documente - n.n., pe care i-a mutat la Răducăneni, dar la fel de posibil este ca, odată cu aducerea ceangăilor, Răducanu Roset a mai adus familii de negustori evrei, proveniţi probabil din Galiţia, fiind ştiut faptul că legile vremii permiteau aşezarea/stabilirea evreilor numai în târguri (de unde şi păstrarea de multă vreme, chiar după devenirea sa ca oraş, a denumirii de "Târgul Ieşilor" - n.n.). În "Cronica Bohotinului" Radu Rosetti transcrie la p. 158 inventarul Răducă­nenilor la 1836 (cu doi ani înaintea morţii lui Răducanu Roset, devenit acum Mare Logofăt), notând, între altele, şi "20 venitul dugheanelor", ceea ce arata că târgul era în plin dezvoltare, având 120-130 capi de familie aducând venit bun proprietarului moşiei.

Satul şi târgul Răducăneni au aparţinut în trecut de comuna Bazga, plasa Podoleni, judeţul Fălciu, apoi a devenit centru de comună, şi de plasă, cuprinzând zona de la Costuleni până la Râşeşti în 1894, aici fiind reşedinţa plăşii, judecătoria, jandarmeria, spitalul rural, banca, poşta, telefoanele. Aceasta a făcut ca târgul să se dezvolte rapid. Aici era şi curtea moşierului Lascăr Rosetti, moştenitorul Răducănenilor de la tatăl său Răducanu, care a fost construită prin 1851-1854, clădire declarată monument arhitectural, pe zidul căreia se mai poate vedea şi astăzi blazonul familiei Ruseştilor: "pe un scut tăiat ("coupe") de argint şi albastru (azur) se afla o cupă de argint cu trei roze ieşind dintr-însa, iar deviza poartădeviza Sereno Avt Nubilo Sospes care însemna "În senin şi în negura teafăr". (Note genealogice despre familiile Buhus şi Rosetti, foşti proprietari ai moşiei Bohotinului", de Rad Rosetti  Academia Româna, Extras din Analele Academiei Române, seria II, tom XXVIII, Memoriile secţiunii istorice, Bucureşti, 1906, p. 9).

În 1950, comuna Răducăneni a fost încadrată raionului Codăeşti, apoi între 1955 şi 1968 raionului Huşi, regiunea Iaşi, iar din 1968 aparţine judeţului Iaşi. Tot din acest an, satul Bazga, contopit cu satul şi târgul Răducăneni, dispare de pe harta fiind numai denumirea de Răducăneni. Uneori oficialităţile foloseau numele de Răducăneni - Nord, dar oamenii din zona i-au spus întotdeauna Bazga.

Revenind la istoria ceangăilor pe valea Bohotinului să ne oprim puţin asupra denumirii de "unguri" din "Marele dicţionar geografic" şi care apare şi în alte surse, mai vechi sau mai noi. Vom porni de la afirmaţia lui Dumitru Martinaş (în "Originea ceangăilor în Moldova", Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 9 şi 118) că: "Istoria cercetărilor despre ceangăi este lungă, plină de peripeţii şi foarte deseori de căutări zadarnice", autorul folosind denumirea de ceangăi numai fiindcă aceasta este frecventă în scrierile privitoare la populaţia catolică din Moldova. Autorul precizează că acest termen a fost preluat din publicistica maghiară şi ".la fel ca denumirea populară de , nu este acceptată de cei mulţi astfel, care se consideră români catolici., (celelalte denumiri) simţindu-se ca o poreclă, ca o ofensă care nu li se cuvine, pe care o resping, pe care le-au dat-o străinii. care au vrut să-i batjocorească, să-i hulească. Însă e vorba ceangă nu-i românească, ci ungurească. Deci ei (ceangăii - n.n.) simt pe unguri ca străini."

În cuprinsul lucrării sale, Dumitru Martinaş demonstrează cu argumente istorice, etnografice şi lingvistice faptul că: "Pe baza graiului românesc transilvănean vorbit de marea ei majoritate, această populaţie din Moldova nu mai poate fi privită ca o enclavă etnică de origine alogenă, nici ca o minoritate etnică locuitoare, ci ca o populaţie românească de origine transilvăneană, aşa cum a fost dintotdeauna." (p. 96).

Problema acestei populaţii a fost relevată încă din perioada Divanului Ad-hoc. Astfel, în 1857, în Divanul Ad-hoc al Moldovei, Mihail Kogălniceanu, sprijinit de Costache Negri, a apărat cu convingere drepturile legitime ale populaţiei catolice, câştigate prin viaţa şi munca de ani alături de sătenii ortodocşi. Iată ce spune Costache Negri în şedinţa din 12 noiembrie 1857 după ce Kogălniceanu relevase istoria acestora: "cât despre pământenii catolici, ei nu au nevoie de vorba multa; ei sunt 50-80.000, care împreună cu noi, de veacuri întregi, în toate zilele noastre de durere şi amărăciune au tras şi au pătimit deopotrivă toate suferinţele cu care a binevoit Domnul Dumnezeu a ne mustra, spre a ne aduce la înţelepciunea şi dreptatea astăzi noua trebuitoare. Sfârşesc prin un mare precept al sfintei şi îndurătoarei noastre religie creştină: Ce vrei altul ţie să-ţi facă, fă şi tu altuia. Cerem drepturi, să dăm drepturi! "Faptul că fenomenul ceangău a fost studiat ma mult de cercetătorii maghiari şi care doreau să demonstreze că aceştia sunt unguri supuşi unui intens proces de romanizare de către moldoveni a făcut să se perpetueze nejustificat ideea originii străine a ceangăilor. Nu am adâncit studiul nostru atât de mult, dar credem că ar fi interesant de aflat ce motive au avut ungurii să migreze din Transilvania pentru a se statornici în Moldova, ţinut mult mai sărac şi mai puţin dezvoltat la acea vreme.

Denumirea de ceangău are o triplă semnificaţie:

a) csangani = a se corci (sens biologic)

b) csango beszed = vorbire corcită (sens lingvistic)

c) csango-magyar = maghiar corcit (cel care vorbeşte o limbă amestecată)

Numele a fost dat de misionarul secui Petru Zold într-o scrisoare din 1780, pe baza unor informaţii din 1766, termen statornicit apoi în ştiinţa şi publicistica maghiară şi preluat cu prea mare uşurinţă şi de unii cercetători români. Cuvântul ceangău nu are în româneşte nici un înţeles deci nu există! Cercetările au constatat, de asemenea, că ceangăii din Moldova nu ştiau - nu vorbeau limba maghiara: "Ungurii care nu ştiu ungureşte!", exclama ironic Dumitru Martinaş în opera citată. Cum au putut migra atâţia maghiari "chiar sub ochii vigilenţi ai clerului şi autorităţilor maghiare"? În plus, sensul de "maghiar corcit" nu poate duce decât la o concluzie: "Porecla de ceangăi, adică de corcituri, era o reacţie a secuilor împotriva celor care le poceau limba, amestecând-o cu elemente valahe. Când le imputau că s-au corcit cu valahii, ei foloseau această metaforă dispreţuitoare spre a persifla originea lor româneasca. ceangăii nu sunt nici maghiari degeneraţi nici maghiari românizaţi de moldoveni ei sunt români trecuţi printr-un proces de secuizare a căror primă grijă, după stabilirea în Moldova, a fost aceea de a se scutura în cea mai mare parte de jargonul unguresc, continuând a vorbi până astăzi în graiul lor românesc specific" (Dumitru Martinaş, op. cit, pg. 96-14).

Nu intrăm în amănunte, dar este cunoscut faptul că migrarea unor grupuri masive de populaţie din Transilvania în Moldova se petrece în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când împărăteasa Maria Tereza dă edictul cu privire la obligativitatea luării în armată pentru populaţia din Ardeal. Românii, defavorizaţi de maghiari, fug mai ales în Moldova, trecerea Carpaţilor Răsăriteni fiind mai lesnicioasă, dar şi în Tara Românească la început sunt înregistrate grupuri mai mici, în special din zona Făgăraşului, apoi populaţii întregi (câteva sute), bărbaţi, femei şi copii şi care se stabilesc mai ales în zona Siretului, în satele rămase aproape pustii în urma deselor războaie cu turcii, tătarii şi leşii. Dar migrări în Moldova se înregistrează şi înainte, de prin secolul al XV-lea. Stabilite în Moldova, aceste populaţii îşi păstrează religia catolică şi specificul vorbirii, între care predominantă este rostirea siflantă - sunetele ş-j devin s-z fenome fonetic necunoscut sistemului fonetic maghiar, dar frecvent în Banat, Oltenia Vestică, zona Clujului şi Făgăraşului şi care îşi are originea în rostirea latină popular "o permanentă fonetică arhaică, prin care dacoromana se întâlneşte şi se înrudeşte cu grupul limbilor romanice apusene şi ea una din verigile de filiaţie fonetice dintre latina populară şi unele graiuri regionale dacoromane" (Dumitru Marinaş op. cit., p. 86). Rostirea siflantă este specifică numai locuitorilor catolici din satul/târgul Răducăneni, mai ales în vorbirea bătrânilor, dar celelalte particularităţi fonetice încă prezente în zona Bacău/Siret (africatizarea dentalelor t-d devin ce-ci, frate-frace; sau ge-gi, bade-bage; conservarea lui l' muiat, netrecut la i, verbul a lua, eu l'eu; el l'e...) nu sunt prezente la Răducăneni.

Dumitru Marinaş nu înscrie Răducănenii printre localităţile populate cu ceangăi încă din secolul al XIX-lea, amintind doar "satele situate în poarta Târgului Frumos, la nord de Roman - Butea, Buruieneşti, Otelene, Şagua, Fărcăşeni, Rotunda, Şcheia, Slobozia, Bohonca, Boghicea, Valea Seacă, Hălăuceşti, Catmani, Lespezi...", însă documentele noastre cu privirea la originea de pe Siret a ceangăilor catolici din Răducăneni sunt de necontestat. Adăugăm la acestea şi numele specifice. Farcaş, Gherghelaş, Roca, Bişog, Fechete, Blaj... sau Franţ, Joje, Iosif. Acelaşi lucru îl subliniem: nici unul dintre informatorii noştri nu şi-a amintit să fi auzit de la moşi-strămoşi ca locuitorii din Răducăneni ar fi vorbit limba maghiară şi nici un document istoric nu include vreo referire la acest fapt.

Cert este că populaţia catolică nu s-a simţit "străină" aici, a coexistat paşnic, chiar amical cu ortodocşii, s-au făcut căsătorii între cele două religii (mai puţine în trecut, foarte frecvente astăzi) şi că a dat oameni de valoare comunei, judeţului şi ţării: profesori, ingineri, medici ş.a.