Sate şi prisăci dăruite în braniştea domnească de la Bohotin în secolul XV
Iulian-Marcel Ciubotaru – Paris
Student, specializarea istorie, Faculté de Lettres, Langue et Sciences humaines, Universitatea din Angers, Franţa.
Un capitol interesant din istoria stăpânirii funciare în Moldova medievală îl reprezintă fără îndoială şi situaţia satelor şi prisăcilor care făceau parte din braniştea domnească. Aşa cum este bine cunoscut în istoriografie, domeniile proprii ale domnilor, folosite în principal pentru vânătoare, reprezentau braniştele domneşti. Acestea aparţineau exclusiv domnului şi puteau fi utilizate de el după bunul său plac. Totodată prin branişte domnească se înţelege „un loc cu pădure rară, acoperit cu vegetaţie ierboasă“[1]. Această sumară definiţie este valabilă doar în cazul Moldovei. În Ţara Românească braniştea reprezenta în general o baltă[2]. Excepţia de la această regulă apare în documente doar o singură dată, în timpul lui Radu cel Mare, făcând referire la un teren din sud-vestul Piteştiului[3]. Dicţionarul explicativ al limbii române ne oferă informaţia potrivit căreia „braniştea este o moşie domnească, folosită ca păşune şi fâneaţă”[4]. De reţinut că în ambele ţări române braniştea domnească nu era singurul domeniu privat al domnului. Heleşteiele, iazurile, lacurile, iezerele, morile sau chiar unele oraşe, făceau parte din domeniul domnesc.
Fiind domeniu strict personal al domnului, în care boierii nu se puteau implica administrativ sau din alte puncte de vedere, de anumite părţi din braniştea domnească beneficiau persoanele sau instituţiile care erau în raporturi cordiale cu domnul. Numai după procedura legală de dăruire sau întărire a unei părţi din branişte, beneficiarul putea folosi terenul cu cele existente pe el în diverse scopuri. Originea termenului branişte pare să fie în limba slavonă, fiind un derivat al verbului „a opri”, însemnând opritură adică rezervă[5]. Potrivit dicţionarului citat originea termenului este în limba bulgară, fiind în strânsă legătură cu brani‘te[6].
Braniştea domnească de la Bohotin, despre care voi vorbi în continuare, este singura de acest fel amintită în documentele secolului XV. Ea era situată în sud-estul actualului judeţ Iaşi iar din documentele vremii deducem că din ea făceau parte localităţile situate pe râurile Bohotin şi Cozia[7], precum şi pe pârâurile Covasna, Tătarca şi Comarna, afluenţi ai Jijiei. Pentru a ne forma o imagine mai completă despre braniştea de la Bohotin este necesar de adăugat că aceasta se întindea de la Ungheni până în dreptul localităţii Grozeşti de azi[8].
Harta zonei comunei Răducăneni din prezenta [G.F.] |
Din punct de vedere geografic această zonă este situată la răspântia dintre câmpie şi podiş de altitudine joasă. Înainte de a fi transformată în branişte domnească, această zonă este amintită sporadic, mai ales în ceea ce priveşte prisăcile şi mănăstirea de la Bohotin. Oricum centrul zonei împădurite şi deluroase de la confluenţa Jijiei cu Prutul, care va deveni branişte domnească, este Bohotinul, cu mănăstirea omonimă. Acest fapt este întărit, aşa cum vom vedea, de raportarea geografică a prisăcilor sau localităţilor aflate pe râurile pomenite mai sus la apelativul Bohotin.
Braniştea domnească de la Bohotin apare sub acestă denumire pentru prima dată în ianuarie 1453, când Alexandru Voievod întăreşte mănăstirii Moldoviţa, printre altele, o prisacă pe Tătarca, situată „în braniştea noastră, la Bohotin“[9]. De la această dată braniştea este constant amintită în documente. Referitor la aceste numiri voi aminti de ele la locul potrivit.
Primul stăpânitor atestat documentar din acestă zonă nu este o persoană de rang înalt, aşa cum am fi înclinaţi să credem, ci o mănăstire. Nu intâmplător, aceasta este cea mai cunoscută mănăstire din Moldova, atât în epocă cât şi mai târziu. Este vorba despre principala ctitorie a lui Alexandru cel Bun, Bistriţa.
De altfel, în timpul domniei acestuia (1400-1432), este atestată şi mănăstirea Bohotin, situată probabil în apropierea satului existent astăzi cu acelaşi nume. La 6 ianuarie 1411 Alexandru cel Bun a decis în ceea ce priveşte autoritatea mănăstirii Bistriţa ca „mănăstirea de la Bohotin va asculta de această mănăstire“[10]. Tot acum satele Miticăuţi şi Braşăuţi sunt dăruite alături de alte bunuri necropolei domnului. Referitor la mănăstirea Bohotin, care mai apoi va face parte din braniştea cu acelaşi nume, unii istorici au considerat-o ca fiind una dintre cele mai vechi construcţii bisericeşti din Moldova[11]. Nu putem şti cum arăta acest aşezământ religios[12]. Nu ştim cine erau ctitorii ei. Cel mai probabil biserica mănăstirii era construită din lemn, ceea ce a făcut ca în scurt timp să-şi piardă din însemnătate, din moment ce mai bine de patru decenii nu mai apare în actele emise de cancelaria domnească. Oricum, din faptul că această mănăstire este subordonată alteia, înţelegem că nu era un aşezământ de prim rang. Acest fapt rezultă şi din statutul mănăstirilor „domneşti”, care nu puteau fi vândute sau cumpărate, spre deosebire de mănăstirile mici, care aveau mai puţine imunităţi[13], cum este cazul şi celei de la Bohotin[14].
Următoarea atestare a mănăstii Bohotin, totodată şi ultima[15], se face în timpul lui Ştefan cel Mare. Acest fapt este dovedit de existenţa documentului din 15 septembrie 1462. Marele domn întăreşte aceleiaşi mănăstiri, Bistriţa, toate satele, mănăstirile, morile, prisăcile, iezerele, gârlele, robii ţigani, tătari sau bulgari pe care aceasta îi deţinea. Referitor la mănăstirea care mă interesează este specificat limpede: „întărim mănăstirea noastră de la Piatra lui Crăciun, unde este hramul preasfintei născătoarei de Dumnezeu şi pururea fecioară Maria… (cu) mănăstirea de la Bohotin, şi cu moara, şi prisaca Cozia, de la Bohotin“[16]. La sfârşitul secolului XV şi începutul celui următor, localitatea Bohotin apare des în actele oficiale, fără însă a aminti şi despre mănăstirea cu acelaşi nume.
Aceleiaşi mănăstiri Bistriţa, Alexandru cel Bun, îi dăruieşte la 6 februarie 1431, venitul vămii de la Tazlău şi patru prisăci. Una dintre ele este „la Bohotin, pe Cozia, şi alta este la obârşia Tarnaucăi, şi a treia pe Itchil şi a patra la gura Botnei“[17]. Această prisacă este fără îndoială aceeaşi cu cea pe care Ştefan cel Mare o va dărui mai târziu şi pe care am amintit-o mai sus. Documentul din februarie 1431 mai prevede şi alte privilegii acordate tot Bistriţei. În actul emis în ultimul an de domnie al lui Alexandru cel Bun, prisaca despre care se vorbeşte este situată pe pârâul Cozia. Cel mai probabil satul cu acelaşi nume exista în această perioadă, deşi nu apare atestat decât 23 de ani mai târziu, la 1 ianuarie 1454[18]. După opiniile unor istorici, prima atestare a satului Cozia ar data din anul 1421, când Alexandru cel Bun se întâlneşte cu Guillebert de Lannoy, ambasador al regelui Franţei Carol al VI-lea, însoţit de mai multe călăuze, primite de la marele duce Vitold al Lituaniei. În memoriile sale[19], acesta relatează întâlnirea cu domnul moldovean la un sat al său numit Cozial („ung sien village nommé Cozial”[20]). Dacă admitem că cele două nume reprezintă o singură localitate, atunci braniştea exista încă din această perioadă, din moment ce satul este amintit ca fiind al domnului. Oricum, faptul că Alexandru cel Bun era la vânătoare în această zonă, nu face decât să întărească ideea de sinonimie dintre numele localităţilor amintite, ştiut fiind că vânătoarea se organiza în braniştea domnească[21]. În actul emis la 1 ianuarie 1454 se prevede că Alexandru voievod dăruieşte mănăstirii Neamţ o prisacă „din braniştea noastră de la Bohotin, şi anume, de la drumul care merge către Noureţu, Covasna, cu toate obârşiile ei, iar prisaca să fie de la marginea Coziei către Dealul cel Mare şi să-şi aşeze oameni, cât vor putea să aşeze pe acea prisacă“[22]. Acum domnul interzice brăniştenilor să ia desetină de la oamenii care se vor aşeza acolo.
Unul din privilegiaţii care au beneficiat de o
parte din braniştea domnească de la Bohotin a fost Duma Micaci. La 29
august 1455, într-un document emis la Suceava, Petru Aron
dăruieşte acestuia un loc pustiu din amintita branişte „anume pe
pârâul Coziia, lângă prisaca mănăstirii, ca să-şi
întemeieze sat, la capătul piscului“. Cel mai probabil prisaca
despre care vorbeşte uricul este cea aparţinând mănăstirii
Bistriţa. Acest sat care urma să fie întemeiat, ar putea fi
localizat în partea de jos a pârâului Cozia[23].
În perioada la care mă refer nu existau încă satele
Costuleni, de la gura Covasnei, Hiliţa, din comuna Costuleni de azi sau
Răducăneni, deşi locul unde aveau să fie întemeiate făcea parte
din braniştea domnească. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Isaiia
sau despre Osoi. Exista însă un sat localizat în apropierea
Costuleniului de azi, numit Noureşti sau Noureţu. Despre el am
amintit ceva mai sus, când am făcut referire la documentul din 1
ianuarie1454. Treisprezece ani mai târziu, la 11 septembrie 1467,
Noureşti este din nou amintit în documente. De această dată,
Ştefan cel Mare întăreşte mănăstirii Humor un loc unde
aceasta să-şi întemeieze o prisacă, loc situat mai sus de
Noureşti, sub Bohotin, dăruit domnului de Iurie Şerbici, mama acestuia
Fedca, şi sora sa Anuşca[24]. Este
interesant cum un loc dăruit lui Iurie Şerbici probabil tot de Ştefan
cel Mare sau de unul din înaintaşii lui, ajunge din nou în
stăpânirea domnului, pentru ca acesta să-l dăruiască unei
mănăstiri. În realitate, intervenţia domnului este mai mult
formală, el fiind un intermediar între familia Şerbici sau
Şerbescu şi mănăstirea Humor. Aici intervine dreptul de „dominium
eminens” al domnului, adică acesta exercita o stăpânire suprapusă
tuturor celorlalte stăpâniri particulare[25].
Totodată documentul citat consemnează: „deci noi, văzând
bunăvoinţa şi dania lor pentru sufletul lor şi noi, de asemenea am dat
acest loc de prisacă mai înainte spus, să fie acestei mănăstiri
de la Homor, de la noi, uric, neclintit niciodată, în vecii
vecilor“[26]. Nu cunoaştem perioada
cât a stat în proprietatea lui Iurie Şerbescu această zonă
din braniştea domnească. Ştim doar că stăpânirea lui asupra
acesteia încetează la 11 septembrie 1467. Aşadar, un alt
stăpânitor în secolul XV în branişte a fost Iurie
Şerbescu, boier pe care Ştefan cel Mare îl numea „cel credincios“[27]. El este pomenit şi în actul din
25 aprilie 1475, când Ştefan cel Mare întăreşte aceleiaşi
mănăstiri Humor câteva sate, un munte şi prisaca Zlătăroaia,
dăruită mănăstirii în cauză de Iurie Şerbescu şi mama sa. Despre
Zlătăroaia aflăm că era situată „sub Bohotin“[28].
Iurie Şerbescu mai apare în documente la 14 octombrie 1489
când vinde domnului împreună cu Petru Grigorescu jumătate
din satul Grigoreşti[29], la 12 martie
1490, când cumpără şi primeşte întărire pentru satul
Tominţi, pe Sireţel[30], iar documentul
din 17 august 1483 aminteşte de Iurie Şerbescu în contextul
în care fii săi alături de alte rude vând logofătului Ioan
Tăutu seliştea Leucăuţi cu tot cu prisaca Vrabia, alături de poienile
acesteia din urmă[31].
Pârâul Tătarca cu prisăcile existente pe cursul său, a făcut, după cum am enunţat anterior, parte din braniştea de la Bohotin. Dacă astăzi pe acest pârâu sunt situate localităţile Goruni şi Osoi, una la izvorul şi alta la gura de vărsare a acestuia, în secolul XV aceste sate nu existau. Sunt menţionate două prisăci pe locurile amintite. Despre prima vorbeşte deja citatul act din ianuarie 1453, când mănăstirea Moldoviţa devine proprietara ei, numai după ce însă „pan Coste Orîş, de bunăvoia sa....a dat prisaca sa, care este în braniştea noastră de la Bohotin, la izvor pe Tătarca, şi a dat-o mănăstirii noastre de la Moldoviţa“[32]. Coste Orîş este potrivit documentelor, primul stăpânitor în braniştea de la Bohotin. Despre acesta ştim că a făcut parte din sfatul domnesc al lui Alexandru voievod, Petru voievod şi Ştefan cel Mare. Să nu uităm că precedenţii stăpânitori (mănăstirile Bistriţa şi Neamţ) deţineau terenuri şi prisăci într-o zonă care nu era amintită ca fiind branişte domnească, ci simplu, Bohotin. În ceea ce priveşte cea de-a doua prisacă de pe Tătarca, aceasta este amintită încă din 23 februarie 1438. Acum, Ilie voievod dăruieşte mănăstirii Neamţ pe lângă satul Seucăuţi, de la gura Cracăului şi „o prisacă la gura Tatarcăi şi moara de la gura Jejiei“[33]. Aşadar, când în 1454 Alexandru voievod întăreşte aceleiaşi mănăstiri prisaca de la Covasna, se pare că domnul avea un precedent în ceea ce priveşte daniile către mănăstirea Neamţ din această zonă, în persoana lui Ilie voievod, înaintaşul său.
Referitor la prisaca de la gura Tătarcei, cel mai probabil aceeaşi cu cea din 1438, ea este amintită la 30 septembrie 1503, dată la care Ştefan cel Mare întăreşte mănăstirii Neamţ anumite sate, dar şi „o prisacă în braniştea noastră de la Bohotin, la gura Tătarcei“[34].
Alexandru voievod zis şi Alexandru al II-lea întăreşte pe 26 ianuarie 1453 mănăstirii Probota vechiul obroc anual; tot acum dăruieşte aceleiaşi mănăstiri „o prisacă în braniştea noastră, la Bohotin, anume a lui Bozea“[35]. Pe locul acesteia va fi mai târziu un sat cu numele de Buzeni, care între timp va dispărea[36]. Observăm astfel, că până la el, Alexandru voievod este domnul din a cărui cancelarie s-au emis cele mai multe acte privitoare la zona care ne interesează. În ordine cronologică el întăreşte Moldoviţei prisaca lui Coste Orîş, apoi dăruieşte Probotei prisaca lui Bozea, pentru ca în ultimul act emis privitor la braniştea domnească să dăruiască mănăstirii Neamţ prisaca Covasna, toate acestea într-un decurs de un an de zile (ianuarie 1453-1 ianuarie 1454).
Prisaca Comarna, situată pe valea pârâului cu acelaşi nume este atestată pentru prima dată la 16 martie 1490[37], când Ştefan cel Mare dăruieşte mănăstirii Putna satul Clicicăuţi şi prisaca Comarna. Referitor la această danie din urmă, actul precizează următoarele: „a venit, înaintea noastră şi a boierilor noştri, rugătorul nostru, chir popa Anastasie, egumen al sfintei mănăstiri Moldoviţa (unde este hramul Bunăvestirea preacuratei Născătoarei de Dumnezeu), şi cu toţi fraţii întru Hristos, care locuiesc în această mănăstire şi s-au înţeles cu domnia noastră de bunăvoia lor şi au dat domniei noastre uricul mănăstirii Moldoviţa pentru o prisacă, anume Comarna, la Bohotin. Iar domnia noastră am dat sfintei mănăstiri a noastre Moldoviţa pentru această prisacă Comarna 5 fălci de vie în dealul Hârlăului şi de la Toader din Hârlău, de la Ioan Despot din Bosancea, de la Dumitru Rău din Hârlău, şi de Ion fiul lui Răcilă de la Miletin, pentru 260 de zloţi tătărăşti; şi le-am plătit totul cu bani gata“[38]. Acest act precizează nu doar prima atestare a prisăcii Comarna, ci schimbarea stăpânitorului asupra ei. Astfel stăpânirea mănăstirii Moldoviţa este înlocuită cu cea a mănăstirii Putna. Când a intrat Moldoviţa în posesia prisăcii Comarna nu se cunoaşte. Ştim doar că domeniul mănăstiresc nu-şi putea înlocui stăpânitorul cu un altul decât prin carte domnească, în acest caz nepăstrată.
Următoarea apariţie documentară a prisăcii Comarna este de la 2 februarie 1503[39]. Acum Ştefan cel Mare întăreşte Putnei toate moşiile şi bunurile sale, printre care şi prisaca „de la Comarna“[40]. Existenţa prisăcilor dovedeşte că zona era plină de păduri, o parte din ele existente şi azi[41]. Referitor la prisaca Comarna, se observă că nu este menţionat satul cu acelaşi nume existent astăzi[42]. Acelaşi lucru se poate spune şi despre actualele satele de pe Tătarca, Covasna şi Bohotin, aşa cum am arătat mai sus. Există, prin urmare în secolul XV, în toată braniştea domnească a Bohotinului amintite doar două sate, menţionate în acelaşi act din 1 ianuarie 1454: Cozia şi Noureşti. În secolele următoare se vor face noi menţiuni cu privire la localităţile şi oamenii din braniştea domnească. Vor fi amintite noi sate, care la rândul lor vor dispărea, noi stăpânitori îşi vor exercita influenţa asupra acestei zone, însă toate acestea aparţin unei lumi noi, supusă continuu schimbărilor, când epoca lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare era apusă demult.
Toate acestea arată că zona care purta denumirea de braniştea de la Bohotin era una dintre cele mai importante din punct de vedere al practicării apiculturii în Moldova secolului al XV-lea [43]. De altfel, apicultura ocupa cu aproximaţie locul trei în veniturile percepute pe fisc asupra produselor [44]. Aşa cum observa Ioan Ciută, în lucrarea dedicată acestei meserii, folosind o frumoasă comparaţie, albinăritul a imprimat oamenilor un spirit gospodăresc, „al iubirii şi dragostei faţă de natură şi muncă, de ură şi împotrivire faţă de duşmani şi risipitori, întocmai manifestărilor neostenitelor albine"[45].
Revenind la importanţa braniştii de la Bohotin, aceasta se deduce din numărul mare de documente care s-au păstrat referitoare la această zonă, documente la care am făcut trimiteri pe parcursul întregului text. Au existat în Moldova secolului al XV-lea şi alte branişti, în actele de cancelarie fiind întâlnite cu precădere cele mănăstireşti, însă despre nici una nu vorbesc atât de multe izvoare cum este cazul celei de la Bohotin.
Cu privire la stăpânitorii din braniştea domnească, în încheierea acestui demers se poate concluziona următorul fapt: principalii privilegiaţi care au primit drept de stăpânire în aceasă zonă sunt mănăstirile, nu mai puţin de şase asemenea lăcaşuri ecleziastice primind favoruri din partea domniei, unele dintre ele chiar de mai multe ori, acest lucru întâmplându-se doar în decurs de o sută de ani. Se întăreşte astfel ideea potrivit căreia mănăstirile au fost „unul dintre cei mai mari stăpânitori funciari ai timpului şi deţinătoare de bunuri materiale de sortiment variat“[46]. Cu toate acestea nu lipsesc stăpânitorii laici, boierii Coste Orîş, Iurie Şerbici, Duma Micaci fiind clare exemple în acest sens.
[1] C. Bazgan, O. Bazgan, Judeţul Iaşi-istorie şi retrologie agrară. vol. I, Pomicultură şi creşterea animalelor, Editura Terra Nostra, Iaşi, 2005, p. 192. Pentru multiplele semnificaţii ale acestui cuvânt vezi Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu (coordonatori ), Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1988, p. 56.
[2] Ion Donat, Domeniul domnesc în Ţara Românescă (secolele XIV-XVI), ediţie îngrijită de Gheorghe Lazăr, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 7.
[3] Ibidem, p. 38.
[4] Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche, Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 110.
[5] Radu Rosetti, Cronica Bohotinului, extras din Analele Academiei Române, seria II-tom XXVIII. Memoriile secţiunii istorice, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1905, pp. 4-5. Autorul este primul şi totodată singurul în istoriografia noastră care încearcă o tratare monografică a braniştii de la Bohotin, chiar dacă accentul său cade asupra secolelor XVIII-XIX. În ceea ce priveşte perioada care mă interesează, informaţiile pe care lucrarea le oferă sunt puţine şi de cele mai multe ori incomplete. Tot Radu Rosetti este cel care se întreabă dacă nu cumva braniştea de la Bohotin s-ar fi întins şi peste Prut. Deşi nu dă un răspuns la această întrebare, pe motiv că nu cunoaşte geografic zona, problema ridicată este interesantă şi merită atenţia cuvenită pe viitor.
[6] Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche, op. cit. , p. 110.
[7] R. Rosetti, op. cit. , p. 5.
[8] Ibidem.
[9] Documenta Romaniae Historica (în continuare se va cita DRH), A, Moldova, vol. I, (1384-1448), întocmit de Constantin Cihodaru, Ioan Caproşu şi Leon Şimanschi, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975, p. 30, nr. 24.
[10] Ibidem, p. 42, nr. 29.
[11] N. Grigoraş, I. Caproşu, Biserici şi mănăstiri vechi din Moldova până la mijlocul secolului al XV-lea, ediţia a doua, revăzută, Editura Meridiane, Bucureşti, 1971, p. 64.
[12] Atunci când unii autori au făcut trimiteri la ruinele acestei mănăstiri (vezi N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Direcţia patrimoniului cultural naţional. Biblioteca monumentelor istorice din România, Bucureşti, 1974, p. 148), bazându-se pe textul lui George Ioan Lahovary, din Marele dicţionar geografic al României, alcătuit şi prelucrat după dicţionarele parţiale pe judeţe, vol. I, Bucureşti, 1898, p. 507, au făcut o confuzie, pentru că din lectura atentă a textului reiese clar că nu este vorba despre vechea mănăstire, ci despre o biserică aflată în incinta celei noi din Bohotin, a cărei construcţie nu a mai fost finalizată şi care datează de circa şaptezeci de ani.
[13] Tit Simendrea, Mănăstiri vândute şi dăruite în secolul al XV-lea în Moldova, în Biserica Ortodoxă Română, anul LXVII, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1949, pp. 65-66.
[14] Flavius Solomon, Politică şi confesiune la început de Ev Mediu moldovenesc, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2004, p. 155.
[15] Cu privire la momentul dispariţiei acestei mănăstiri a fost emisă ipoteza potrivit căreia aceasta a dispărut în secolul XIX, odată cu secularizarea averilor mănăstireşti (vezi Marcu-Marian Petcu, ieromonah, Mănăstiri şi schituri din Moldova, astăzi dispărute, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor; cu o prefaţă realizată de Ioan Moldoveanu, Bucureşti, Editura Bibliotecii Naţionale a României, 2010, p. 54-55); acelaşi autor însă militează tot în aceeaşi lucrare pentru anul 1830 drept an al desfiinţării mănăstirii în cauză (p. 440); pentru localizarea acestei mănăstiri vezi harta corespunzătoare judeţului Iaşi, din Atlasul istoric al mănăstirilor şi schiturilor ortodoxe din România. Secolele XI-XXI, apărut cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Biblioreca Naţională a României, Bucureşti, 2010.
[16] DRH, A, Moldova, vol. II, (1449-1486), volum întocmit de Leon Şimanschi în colaborare cu Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976, p. 153, nr. 107.
[17] Ibidem, vol. I, p. 150, nr. 101.
[18] Ibidem, vol. II, p. 55, nr. 39.
[19] Acestea au fost publicate pentru prima oară în limba română de către Bogdan Petriceicu Hasdeu în Arhiva istorică a României. Collecţiune critică de documente asupra trecutului românu începând dela timpii cei mai depărtaţi şi pone la annulu 1800, tom I, partea I, Bucuresci, Imprimeria Statului, 1865, pp. 129-130. Ulterior au fost reluate şi analizate şi de alţi istorici. Ultima lor editare s-a realizat o dată cu iniţierea colecţiei Călători străini despre Ţările Române, vol. I, îngrijit de Maria Holban, Bucureşti, 1968, pp. 49-52.
[20] Călători străini, vol. I, p. 50.
[21] Bogdan Petriceicu Hasdeu într-o notă din op. cit., p. 129, este primul în istoriografia noastră care se opreşte asupra identificării satului Cozial. Acest lucru este firesc din moment ce tot el este cel care, după cum am precizat deja, publică pentru prima dată memoriile lui Guillebert de Lannoy. Istoricul român crede că Bohotinul de azi este identic cu localitatea Cozial din memoriile călătorului francez, pentru că satul Bohotin este situat pe râul Cozia. Plecând de la această din urmă precizare eronată, Radu Rosetti în op. cit., p. 1, respinge ideea conform căreia denumirea Cozial ar desemna unul din satele Bohotin sau Cozia. Înteresantă este opinia lui Nicolae Iorga în ceea ce priveşte identificarea localităţii Cozial din memoriile călătorului francez. Făcând abstracţie de precizarea „ung sien village”, acesta crede că întâlnirea dintre domnul moldovean şi trimisul regelui Franţei ar fi avut loc la Suceava! Prin urmare, Iorga este de părere că Suceava egal Cozial (vezi N. Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. I, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Adrian Anghelescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, pp. 87-88). Această opinie nu a fost luată în serios de istoricii care s-au ocupat mai apoi de această identificare. Tot în perioada interbelică, Constantin C. Giurescu se pronunţă în această problemă, militând pentru punerea unui semn de egalitate între cele două toponime, Cozial şi Cozia ( a se vedea articolul autorului Întâlnirea lui Guillebert de Lannoy cu Alexandru cel Bun, în Revista istorică română, IV, 1934, p. 286-287). Discuţii despre această întâlnire se află şi la Preot Anton Popescu, Restaurarea şi redeschiderea Bisericii Catedrale a Sfintei Episcopii, în Anuarul Eparhiei Huşilor pe anul 1935, Huşi, Atelierele Zanet Corlăteanu, p. 7; pe aceeaşi temă vezi comentariile Mariei Holban, în Călători străini, vol. I, p. 61.
[22] DRH, A, vol. II, p. 55, nr. 39.
[23] C. Bazgan, O. Bazgan, op. cit., p. 198.
[24] DRH, A, vol. II, p. 216, nr. 148.
[25] Ioan Ciută, Apicultura în Moldova feudal. Străveche îndeletnicire românească, Editura Diacon Coresi, 1994, p. 52.
[26] DRH, A, vol. II, p. 216, nr. 148.
[27] Ibidem, p. 215.
[28] Ibidem, p. 304, nr. 201.
[29] Ibidem, vol. III (1487-1504), întocmit de Constantin Cihodaru, Ioan Caproşu şi Nicolae Ciocan, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980, p. 104, nr. 54.
[30] Ibidem, p. 128, nr. 69.
[31] Ibidem,vol. II, p. 383, nr. 251.
[32]Ibidem, p. 30, nr. 24.
[33] Ibidem, vol. I, p. 255, nr. 180.
[34] Ibidem, vol. III, p. 522, nr. 293.
[35] Ibidem, vol. II, p. 34, nr. 26.
[36] C. Bazgan, O. Bazgan, op. cit. , p. 197.
[37] DRH, A, vol. III, p. 146, nr. 75.
[38] Ibidem.
[39] Ibidem, p. 509, nr. 285.
[40] Ibidem.
[41] C. Bazgan, O. Bazgan, op. cit. , p. 193.
[42] Opinia lui Mihai Costăchescu, exprimată în Documente moldoveneşti de la Ştefăniţă voievod ( 1517-1527), Iaşi, 1943, p. 260, potrivit căreia satul exista încă din secolul al XIV-lea nu se poate susţine documentar.
[43] Ioan Ciută numeşte această zonă ca fiind „centrul gravitaţional al apiculturii în Moldova Evului Mediu”, în op. cit., p. 44. În opinia autorului aceasta este prima şi cea mai importantă zonă apicolă din Moldova, urmată de teritoriul central dintre Prut şi Nistru, apoi de subcarpaţii Moldovei situaţi între Valea Moldovei şi ValeaTrotuşului. Acest lucru se poate observa parcurgând harta zonării apicole în Moldova medievală de la sfârşitul lucrării citate.
[44] Ioan Ciută, op. cit. , p. 8.
[45] Ibidem, p. 5.
[46] Sava Igor, Domeniul mănăstiresc în Ţara Moldovei în a doua jumătate a secolului al XIV-lea- secolul al XVI-lea, teză de doctorat în ştiinţe istorice, Chişinău, 2009, p. 3.
a.↑ Modificată de G.F. după harta din site-ul Parohiei Romano-catolice, Răducăneni.
b.↑ Reproducere după Doina Mândru, Les églises a peinture murale extérieure du nord de la Moldavie, în "Denkmäler in Rumänien/Monuments en Roumanie", ICOMOS - Volume ale Comitetului Naţional German, XIV, 1995, pg. Sursa: CiMeC - Centrul de Memorie Culturală
d.↑ Autor Simion Zamşa. Sursa: Poşta Moldova